Nu știu, ori ce puțin nu-mi amintesc să mai fi fost vreodată la fel de îngândurată cum sunt acum. E adevărat, momentele în care mi se pare că efectiv nu pot să respir, copleșită de emoții și cu multe, foarte multe gânduri repetitive rulând pe fundal sunt departe de a fi ceva izolat în viața mea. Doar că în trecut se simțeau diferit, poate și pentru ca funcționam, cred, după tiparul clasic al disocierii, iar asta însemna, de cele mai multe ori, să mă adâncesc în muncă sau în orice altceva mă ținea departe de durere. Altfel spus, fugind de emoțiile pe care le simțeam, atât de intens uneori, abandonându-mă astfel pe mine însămi într-un fel pe care aveam să-l înțeleg abia mult mai târziu.
Nu pot spune cu certitudine că am ajuns în punctul n care pot să stau, așa cum scrie la carte, cu ceea ce simt, dar aleg să continui munca pe care o fac, din ce în ce mai conștient, în direcția asta, știind cât de important este să procesez și emoțional, nu doar cognitiv, fiecare provocare sau etapă din viața mea. Să am mai multa răbdare și compasiune în relație cu tot ceea ce iese la iveală în astfel de momente: și frică, și furie, și rușine... într-un amalgam de trăiri pe care înca îmi este uneori dificil să-l descâlcesc pe cont propriu.
Cât privește neliniștea pe care o aduce, de cele mai multe ori, incertitudinea, sau senzația că sunt în pericol atunci când mă confrunt cu situații pe care nu le pot controla, am convingerea că și acestea sunt tot o astfel de lecție, despre reziliență și asumare. Până la urmă, orice pas, oricât de mic, făcut înainte, conștient și asumat, e important și, cu siguranță, mai mult decât nimic, cum îmi place mie să spun.
În tot acest proces, se simte tare bine să mă descopăr așa cum nu cred că m-aș fi putut regăsi vreodată în povestea pe care o spune, de altfel cu bune intenții, mintea mea. Dar în același timp, este și foarte greu, pe măsură ce încep, ușor-ușor să descifrez adevărul pe care încearcă să-l transmită corpul meu, simțind, ca acum, emoții din toate registrele, alegând să mă uit acolo unde doare, chiar dacă asta înseamnă că e foarte posibil să mă reîntâlnesc și cu îngrijorarea, urmată de cele mai multe ori de gândul că poate nu e de ajuns ce fac sau cum sunt, doar alții par să reușească mai mult, mai bine...
Faptul că ştiu ce am, de unde vine, cum se adună, nu înseamnă că ştiu şi ce să fac cu asta, cum s-o vindec. Nesiguranţă! Stimă de sine scăzută! Lipsă de încredere în sine! Întotdeauna emoţionalul triumfă, raţionalul e un biet sclav în căutare perpetuă de justificări. Și atunci cum vindec asta? Mă întorc acolo unde am simtit prima oară [...] Se pare că atunci când ceva ne răneşte foarte tare, nu adultul care ar trebui să fim suferă, ci copilul care am fost şi cu care nu mai suntem în contact de mult... acolo sunt şi răspunsurile, şi vindecările...<<Petronela Rotaru>>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu