În sfârșit, am cont pe Facebook - deci exist! Ori cel puțin așa mi s-a spus (și, fără îndoială, este un sâmbure de adevăr în asta, prietenii știu de ce). De aici până la ideea de a avea un blog doar al meu, nu a mai fost decât un pas. Până la urma, de ce nu?
Un blog pentru suflețelul meu, unde să pot vorbi la persoana I singular…. hmm, sună extrem de tentant. Este, fără îndoială, o modalitate de a povesti despre tot ceea ce-mi trece prin minte fără să mă gândesc că s-ar putea să vorbesc prea mult și/ sau fără rost, o ușă deschisă prin care voi evada ori de câte ori voi simți că am ceva de împărtășit celor din jurul meu. So be it!
