Aș fi putut fi eu cea care pune întrebarea despre neputință...cum putem să-i facem loc în noi, știind că e, poate, un capăt de drum? Să trecem prin tot acest tsunami emoțional fără să ne pierdem pe noi? Şi, mai înainte de toate, cum o recunoaștem? De unde vine ea în felul ăsta?
Aș fi putut fi eu cea care nu se teme să exprime (oricum, dar mai ales public) ceea ce simte sau știe, măcar, să-și numească, fără echivoc, emoțiile. Încă o lecție învățată, încă o dovadă că, în ciuda tuturor încercărilor de până acum, stau în continuare prea mult în cap, raționalizând și căutând sensuri, când răspunsul se află, de fapt, în altă parte...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu