La început de an... unii oameni trec pe lista lor de dorințe lucruri care aduc doar bucurii efemere, alții pretind că tot ceea ce vor este sa fie sănătoși, fără a-și pune însă cu adevărat problema ce ar însemna pentru ei sau cei dragi lor, o suferință reală.
Am crezut că citind jurnalul Olguței îmi va fi mai ușor sa sper într-un final fericit, indiferent de ceea ce mă așteaptă dincolo de momentul unui diagnostic cert, oricare va fi acesta. Că mă va ajuta mai mult decât ar fi făcut-o cuvintele de încurajare primite de la oameni care nu au fost, din fericire, puși niciodată fața în fața cu o astfel de încercare.
Nu îmi propun să fac bilantul momentelor trecute, sau să rânduiesc (încă!) viitorul fără mine în peisaj. Îmi este însă aproape imposibil să ignor sentimentul de teamă care mă încearcă atunci când mă gândesc la toate acele lucruri pe care îmi doresc să le pot duce la bun sfârșit, la suferința celor dragi mie, dacă nu aș mai putea fi alături de ei cu trup și suflet.
Până nu demult credeam că timpul rămas îmi este suficient să găsesc tot ceea ce-mi doresc: (mai multă) iubire, cunoaștere, prietenie. Că pot amâna pană se aliniează astrele pentru a face o schimbare și că tot ceea ce am de făcut este sa astept cu răbdare ca acest lucru să se întâmple. Că cei dragi îmi vor fi alături pentru totdeauna. Nu-mi pot aminti cu precizie momentul în care am simtit imboldul de a coborî cu picioarele pe pământ, știu însă ca am parcurs tot acest drum sperând că nu este prea târziu pentru a încerca să recuperez din timpul irosit în anii tinereții....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu