despre iubire

Despre iubire... Într-o seară, pe când mă gândeam să împărtășesc cu copilul una dintre revelațiile descoperite în anii maturitătii - aceea că este păcat să nu întâmpinăm cu bucurie fiecare vârstă pe care o parcurgem, păstrând însa cu drag amintirea celor trecute, m-a luat prin surprindere cu o întrebare pe cât de neașteptată, pe atât de complicată: "Mami, dar tu vei ști să mă sfătuiești atunci când voi fi mare?”

Și în timp ce eu încercam sa articulez o tentativă de răspuns, m-a zguduit din temelii cu o declarație de iubire ce m-a lăsat fără grai: “Mami, dar de ce îmi tot spui că atunci când voi crește vei fi lângă mine doar dacă o să-mi doresc acest lucru? Cum adică să nu-mi mai doresc să fii lângă mine?!”

Despre iubire… și greșelile pe care suntem tentați uneori să le facem, în numele celor mai bune intenții se pot spune multe lucruri. Nu pot să nu-mi amintesc de acele vremuri în care comunicarea dintre părinți si copii lipsea, sau se construia, în majoritatea cazurilor, pe structura instabilă a unui raport inechitabil de forțe - exprimat adeseori prin sintagma “eu te-am făcut, eu te omor!”.

Mult timp nu am reușit să sparg tiparele care mi-au servit drept modele în anii copilăriei și adolescenței, deși au fost multe momente când am simțit nevoia să evadez dincolo de ele. Mi-am însușit în acea perioadă prejudecăți și comportamente pe care astăzi încerc să le uit. Cum ar fi teama, reținerea de a exterioriza ceea ce simt, sau acceptarea ideii că cel mai firesc gest de iubire este să o ții ascunsa în spatele grijilor cotidiene și a unor aparente ce trebuie păstrate.

Iar comunicarea cu părinții, deși în forme mai civilizate, se reducea în esență la aceeași concluzie: ei nu greșesc niciodată atunci când impun un anume mers al lucrurilor, copilul este departe de a înțelege și de a ști ceea ce este bine pentru el. Un șablon care s-a dovedit a fi până la urmă incompatibil cu etapele de (auto) cunoaștere prin care am trecut: iubirea dintâi – timpurie și tumultoasă, primele rataciri pe cărări necunoscute, primele vise spulberate și regăsirile care au urmat.

Nu am avut parte de prea multe iubiri de rând, iar pe cele pe care le-am crezut marea iubire le-am trăit cu acea intensitate care te face să nu îți pese de judecata celor din jurul tau. Naivitatea tinereții mi-a dat imboldul de a mă elibera de apăsarea gândului că ofer mai mult decât primesc, și poate că lucrurile ar fi mers pe un alt făgaș daca aș fi reușit să-i molipsesc și pe ei de indrăzneala de a visa la eternități.

Privind în urma pașilor mei, îmi dau acum seama că îmi este aproape imposibil să inventez un algoritm prin care să aduc la același numitor iubiri trăite în epoci diferite. Sunt mari iubiri doar cele care îți oferă culmi și abisuri, zboruri și prăbușiri? Cele în care simți că el a luat pentru totdeauna o bucată din tine, dăruindu-ți în acelasi timp comori de vise cât pentru o viață întreagă? Sau dimpotriva, poți spune că ai gasit iubirea doar atunci când întâlnești o dragoste cu ape limpezi si speranțe împărtășite? Iar timpul, este timpul o dimensiune justă care să separe iubirea de neiubire?

Răspunsurile mele sunt, fără îndoială, subiective și extrem de personale. Cele doua mari iubiri care mi-au fost destinate – cea dintâi și cea prezentă, nu pot fi cântarite sau măsurate dupa același calapod. Fiecare din ele mi-a îngăduit să descopăr înțelesuri aparte, atât de adânci, despre mine și lume, încât simt că nu aș fi fost întreagă daca nu le-aș fi primit in acest fel. Tot așa cum iubirea dintr-un alt început de viață, alături de puiul de om care ne luminează existența, a risipit îndoieli și temeri ce păreau de nezdruncinat. Timpul este cel care mi-a călăuzit pașii pe drumul parcurs până să înțeleg și să accept acest adevăr.

Iubirile sunt pentru totdeauna. Sau nu sunt decât iluzii de iubiri <<Alice Nastase>>