ochii tăi

Au urmat câteva clipe stinghere, și apoi cuvintele… ultimele cuvinte pe care le-au rostit uitându-se cu drag, unul în ochii celuilalt...

El:  Ai citit? Hmmm... Și ce-ai înțeles? Ea: Că noi suntem ca două jumătăți de măr și… El:  Nu! Te iubesc! Și eu am nevoie de tine! Ea: Și eu te iubesc! Te iubesc atât de mult! Dar tu, tu ai citit ceea ce ți-am scris? El:  Nu, nu am avut curaj! Ea: Atunci citește chiar acum. Te rog… El: Nu, nu pot! Mă simt dezorientat. De luni, vrei să fim prieteni? Mai mult decât prieteni? Ea: (încuviințând din priviri) El: Și dacă vreodată nu te voi mai iubi? Ea: De ce esti atât de pesimist? Eu îmi imaginez un viitor pentru noi doi! El:  Și eu, dar sunt mai realist, mai cu picioarele pe pământ! Ea: Ce înțelegi tu prin prieteni? El: Nu știu, poate ca-nainte… Acum, pleacă!

A întins mâna să-i deschidă ușa… se opri însă brusc, copleșit parcă de regrete și aduceri aminte. O privea ca și cum ar fi vrut să o ia și să o planteze în sufletul lui, pentru totdeauna!

El: Te rog, nu pleca! Ai spus că vrei sa păstrezi pe veci în tine fiorul atingerii mele…

S-a apropiat și a mângaiat-o cu duioșie pe păr, într-un gest plin de tandrețe și trist, atât de trist... de parcă știa că este pentru ultima oară. Copleșită de emoție, ea aproape că uitase să mai respire... și timpul s-a oprit din nou în loc, doar pentru o clipă:

El: Acum du-te! Ea: (lăsă privirea in jos)... El: Plângi? Ea: Nu, eu plâng doar în mine!

Începând din acea clipă, ziua de luni nu a mai venit niciodată la fel pentru ea. Ar fi putut să fie prima zi. Iar el, omul mai puțin cu jumătate, a mers și a trecut alături de cei care au devenit cu el…

... to be continued