o după-amiază cu mama...

... așa cum aș fi vrut din tot sufletul să nu se întâmple vreodată.

Oricât de greu îmi este, nu-mi pot lua privirea de la ușa sălii de tratament. O văd pe mama cum stă și așteaptă resemnată, extenuată în urma atâtor proceduri dureroase. Cu mâna dreaptă țin sub tricou, direct pe piele, punga de sânge pe care trebuie să o încălzesc până la temperatura optimă unei transfuzii, în timp ce gândul îmi zboară către alte zări...

... așa cum îmi era drag să o vad în costumul roșu, care îi venea atât de bine, aplecată asupra mea să-și ia rămas bun, înainte de a pleca la școală. Știu că ar fi vrut să mă poată duce la grădiniță cu sania, în diminețile friguroase de iarnă. Știu ca îi era greu și făcea tot soiul de compromisuri ca să fie cât mai mult timp aproape de mine. Dar poate tocmai de aceea sunt atât de prețioase momentele petrecute împreună.

... așa cum îmi citea uneori în timp ce eu ma cufundam în somnul liniștitor de după amiază. Știam sa citesc, însă nu lectura în sine era importantă, cât mai ales faptul că mă simțeam, atunci mai mult ca oricând, protejată și iubită. Se pare, ori cel puțin așa era în povestea pe care mi-o tot spuneau ai mei (și lumii întregi, ori de câte ori se ivea ocazia asta) că în jurul vârstei de 5 ani, am învățat de una singură să citesc. Amintirile mele păstrează însă o altă imagine asupra întâmplării cu pricina.  Nu mă îndoiesc că mi-ar fi fost greu, aproape imposibil să reușesc fără sprijinul mamei, fără încurajările ei de a îmi da voie să văd ce se se află dincolo de efortul primelor încercări.

... așa cum îmi era alături cu sfaturi și idei atunci când trebuia să învăț lucruri anoste din materia școlară, sau cum ma îndruma până reușeam să deslușesc de una singura misterul din poveștile citite înainte de vreme. 

În mod paradoxal, tot ceea ce se întâmplă acum pare a fi o poveste citită înainte de vreme, un fragment din scenariul trist al unei realități neașteptate, nedorite. Privind înainte, alegerea nu poate fi decat una singură, luptând din răsputeri să câștigăm cât mai mult timp împreună. O după-amiază cu mama...

Later edit: Nu pot decât să sper că acolo unde a ajuns, nu o mai doare nimic. Că își priveste cu mult drag nepotul... așa cum o făcea când era printre noi. Că tata îi este alături și se bucură că pot fi împreună... pentru totdeauna. Că m-au iertat pentru că nu am știut cum să-i ajut mai mult.