un alt dicționar

Pentru lucrurile care ne țin sau nu ne țin în viață nu există răspunsuri. Pentru bătăliile cumplite pentru a mai fi în preajma celor pe care îi iubim nu cred că există vorbe de încurajare sau de consolare. Cred, în schimb, în povestire, în lucrurile care pot fi spuse din nou. Cum spălam noi sticle ca să plătim o dactilografă să ne spună povestea…

S-a întâmplat prin '84-'85, erau în clasa a IV-a. Colegi de clasă și prieteni de “joacă”… așa a început totul. 

Prima oară când l-a văzut, ceva i-a captat, în mod inexplicabil, atenția. I s-a părut serios (poate prea serios), puțin emoționat și timid, dar nu lipsit de încredere. A aflat că era pasionat de literatură, obișnuia să participe la concursuri de creație literară iar lucrul ăsta a devenit, în scurt timp, motiv de mândrie pentru toți colegii lui. Și pentru doamna învățătoare... un dascăl dedicat meseriei, care îi încuraja mereu să se ajute unii pe alții.

Nu-și amintește să fi avut vreodata un scris frumos, ba dimpotrivă... Nu a știut niciodată care a fost cu adevărat motivul pentru care doamna învățătoare a ales-o tocmai pe ea să-l ajute să transcrie "pe curat” poeziile pe care urma să le trimită la concurs. Poate însă povesti, fără urmă de îndoială, cât de flatată s-a simțit de încrederea primită și, chiar dacă nu înțelegea (încă) de ce, cât de mult a bucurat-o toată această întâmplare. Își amintește cu drag clipele petrecute împreună: în pauze se “ascundeau” într-o bancă din spatele clasei – el dicta, ea scria...

Ideea de a scrie ceva împreună a fost o provocare pe care a acceptat-o în necunoștință de cauză. Nu știa cât de greu este să scrii un text de genul acesta, s-a străduit să se ridice la înălțimea așteptărilor (din mintea ei) și să se exprime cât mai literar cu putintă. Iar când în sfârșit a terminat de scris, tot ceea ce le-a mai rămas de făcut a fost să verifice dacă textele se potrivesc, apoi să le unească. Și să tiparească rezultatul final.

La parterul unui bloc vecin se afla un centru de dactilografiere, însă nu aveau (nici unul dintre ei) banii necesari. Și nici îndrăzneala să ceară parinților, prin urmare au recurs la singura soluție care le era la îndemână (tot ideea lui, și de aceasta dată): să vândă din sticlele goale pe care ai lui le păstrau în cămara din bucătărie. Nici măcar teama că ar putea fi prinși asupra faptului (ceea ce s-a și întâmplat, până la urmă) nu i-a făcut să dea înapoi, așa încât a doua zi, după ore, s-au dus la el acasă și s-au pus serios pe treabă: au spălat sticlele, le-au curățat de etichete (și de urmele pe care le lăsase aracetul cu care fuseseră lipite), le-au uscat. Au mers apoi la centru de reciclare și le-au vândut.

Cu banii în buzunar și teancul de foi în brațe, s-au îndreptat spre blocul vecin. Dactilografa i-a întâmpinat cu suspiciune, nu cred că era obișnuită să vada prea des doi copii singuri la ea in birou, încercând să-i explice, în cel mai serios mod cu putință, care este motivul prezenței lor acolo. La insistențele lor, s-a uitat peste text - probabil să vadă dacă înțelege scrisul, s-a asigurat că au cu ce plăti, i-a trimis acasă și i-a chemat înapoi peste jumătate de oră să-și ia "opera" de la tipar..

..................................................................................................................................................................

Au trecut trei decenii de la întâmplarea cu pricina. Nu-mi amintesc prea bine despre ce era textul (singurul, de altfel) pe care l-am scris împreună, sau dacă a fost, până la urmă, citit de către altcineva în afară de noi doi. Însă nu cred ca voi uita vreodată bucuria, curiozitatea și emoțiile care au colorat atât de frumos începutul poveștii noastre... au rămas întipărite pentru totdeauna pe retina sufletului meu...